După zece ani

În 21 mai 2010 am fost operat la picior de, ceea ce credeam eu, o depunere de grăsime. Mare șoc aveam să aflu la vreo trei săptămâni că era de fapt cancer. Cuvânt pe care mulți se și tem să îl pronunțe. Și pe drept, că are toate șansele să devină cauza numărul unu de mortalitate de la an la an.

Cu ceva săptămâni sau luni înainte de operație am avut un vis … ciudat. În primul rând sfinții părinți ne învață în nenumărate rânduri (chiar având fundament biblic) să nu credem în vise. Pentru că majoritatea sunt fie rodul subconștientului fie chiar de la diavol. O mică minoritate de vise pot fi de la Dumnezeu. Iar acestea ar putea fi recunoscute dacă sunt de natură să te îndrepte și nu te neliniștesc excesiv..
Ei bine, am visat un întuneric profund, nepământean, și am auzit o voce „dacă nu vei crede, vei muri”. Atât. Nu am luat în serios visul și mi-am văzut de treburile mele.

Deși vestea că ar fi un histiocitom fibros malign, așa arăta prima analiză de la Spitalul Floreasca, m-a speriat, nu am disperat. Mi-au dat piesa (așa i se zice) în parafină, într-o cutie de carton, să o duc la Institutul Național „Victor Babeș”. Era vară, iunie, temperaturi peste 30 de grade iar mașina pe care o aveam nu avea instalație de aer condiționat (parafina este similară cu ceara și se înmoaie sau chiar topește la căldură). Am depus piesa la institut și mi s-a zis să revin în patru săptămâni.

Imediat am „știut” că trebuie să îmi schimb viața. Să renunț la fapte rele, la obiceiuri rele, să mă rog cu credință și cu o regulă. Am început să țin post. Eu care nu țineam niciodată, nu înțelegeam de ce aș ține. Mai auzeam și că „postul nu e o poruncă” prin jur. Aiurea, a fost prima poruncă, dacă citim în Facere, la începutul Bibliei.

Analiza celor de la „Victor Babeș” a arătat că era într-adevăr cancer, însă leio-mio-sarcom. Din fericire extirpat cu margini largi și grad 1. M-am bucurat de aceste două aspecte importante însă tot speriat eram. Am fost la trei medici oncologi (fără să le spun unora despre ceilalți) și, pentru prima oară în viață, au fost fix aceleași păreri medicale. Radioterapie. Fără chimioterapie. Am urmat cele șase săptămâni abia în Septembrie când a fost loc la aparatul de radioterapie din cadrul Spitalului Militar Central.

De atunci, Slavă lui Dumnezeu! nu am mai avut nicio problemă. A rămas doar cicatricea de la operație, zona fără păr de la radioterapie și o ușoară meteosensibilitate în zona piciorului. Știți poate cum unii bătrâni spun că se strică vremea și o să plouă? Exact așa, doar că fără să fiu încă bătrân.

Mai repede sau mai încet am îndreptat viața mea și am început să cred, mai cu adevărat, în Dumnezeu. M-am străduit să merg Duminica la biserică, chiar și dacă eram plecat din oraș sau chiar din țară, să țin toate posturile, inclusiv Miercurea și Vinerea. Primul post al Paștilor a fost chiar greu. Și m-am bucurat că e greu, e ca la sală, cum zice americanul „no pain no gain”.

L-am luat ca ocrotitor pe Sfântul Nectarie, după cum am mai scris, el trecând la Domnul dintr-un cancer a devenit grabnic ajutător celor ce suferă de cancer. Iar în 2012 chiar am vizitat mănăstirea lui din insula Eghina, Grecia.

Deși poate să sune ciudat, cancerul acesta a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în toată viața mea. Pentru că deși probabil Domnul m-a mai tras de mânecă de-a lungul vieții că merg în direcție greșită, a fost nevoie de o pălmuță ca să chiar înțeleg.

Ca atare îi mulțumesc Domnului pentru toate și îl rog să ne ajute pe toți să ne ducem viața spre un bun sfârșit.

Slavă Lui Dumnezeu pentru toate!